Zborul plutit...

 

 5.1.ZBORUL PLUTIT LA PANTÃ

Dintre curenţii ascendenţi atmosferici primii utilizaţi în zborul fãrã motor au fost şi sunt curenţii ascendenţi dinamici, sau curenţi de pantã. Dinamica acestui fenomen meteorologic este simplã. Vântul sau cum mai spunem masa de aer în  mişcare, întâlnind un obstacol (pantã de deal sau de munte) este obligat sã urce de-a lungul pantei, formându-se astfel un curent ascendent, a cãrei intensitate este direct proporţionalã cu viteza vântului.

Curentul ascendent dinamic, de pantã

Valoarea acestui curent ascendent depinde, pe lângã viteza vântului, şi de înãlţimea obstacolului, suprastructura solului pantei (vegetaţie - denivelãri), precum şi de înclinarea pantei.

În zonele geografice unde din suprafeţele plane, întinse, se ridicã brusc pante de deal cu coama continuã şi pante constante, gãsim cei mai puternici curenţi de pantã, deci cele mai propice condiţii de zbor cu parapanta.

Parapantistul gãseşte şi foloseşte curenţi ascendenţi de pantã, în faţa dealului, pe pantele bãtute de vânt, cât mai perpendicular, executând în faţa pantei. El cautã porţiunile pantei unde ascendenţa este maximã şi cautã sã se menţinã în ea.

Câştigul de înãlţime realizat în curenţi de pantã, pe lângã tãria curentului, depinde şi de performanţele parapantei (viteza de înfundare) şi de pregãtirea parapantistului.

   Valoarea ascendenţei curentului de pantã scade cu creşterea înãlţimii; la o anumitã înãlţime, va fi egalã cu viteza de înfundare a parapantei, în caz cã nu putem câştiga o înãlţime mai mare (fig.). Intrarea în descendenţa turbionarã din spatele pantei prezintã pericol pentru parapantã, de aceea parapantistul trebuie sã aibã grijã sã nu depãşeascã coama dealului (în special la înãlţime micã), având în vedere cã este greu de imaginat o aterizare fãrã închideri ale voalurii din cauza vitezei mari de înfundare.

În funcţie de caracteristicile pantei, un vânt de 6-10 m/s, cu direcţia perpendicularã pe linia pantei, îl putem considera suficient zborului plutit la pantã.

În curenţi ascendenţi de pantã s-au obţinut primele zboruri de duratã şi cu toate cã nu este şingurul tip de curent ascendent cunoscut, totuşi rãmâne cel mai utilizat pentru realizarea zborurilor de duratã (adicã câştigul de înãlţime clasicã).

Dupã învãţarea virajelor se poate trece la executarea zborurilor în curenţi ascendenţi de pantã. Dacã componenta verticalã a vântului la pantã Wp este mai mare de 2m/s într-un spaţiu suficient de larg, zborul se poate desfãşura timp îndelungat. Pentru aceasta la o înclinaţie a pantei de 30°...40° este necesar un vânt cu intensitate de 5...8m/s. De multe ori, briza de vale se adaugã vântului sporind şansele de a trece din zbor la pantã în zbor termic.

Tehnica pilotãrii parapantei în zbor plutit la pantã prezintã aspecte caracteristice. Decolarea trebuie fãcutã cât mai aproape de creastã, de preferinţã dintr-un loc cu înclinaţie constantã. Dupã reglarea vitezei de zbor se executã primul viraj în partea mai întinsã a liniei de creastã, aproape de 90°, astfel reglat încât parapanta sã zboare paralel cu panta la circa 20-30 m de teren (sau de linia vegetaţiei înalte). Pentru evoluţia la distanţã constantã de pantã, parapantistul trebuie sã compenseze deriva provocatã de componenta orizontalã a vântului, W₀. Viteza de zbor se regleazã puţin mai mare de viteza optimã (fineţea maximã). Zborul în lungul pantei continuã pânã la reperele dinainte stabilite şi înainte de a ieşi din zona de ascendenţã se executã o întoarcere de 180° cãtre vale. În nici un caz virajul nu va fi iniţiat cãtre pantã. Scoaterea din virajul de întoarcere se face astfel încât parapanta sã ajungã din nou la distanţa optimã de pantã şi sã evolueze în continuare paralel cu panta. Dupã parcurgerea intervalului utilizabil în faţa pantei se face urmãtoarea întoarcere de 180°. Evoluţia în curentul ascendent de pantã între repere ce limiteazã parcursul de maximã eficienţã, fãrã pierderea de înãlţime, se numeşte patrulare de pantã.

În figura de mai sus se exemplificã un zbor plutit de pantã cu câştig de înãlţime. Dacã liniile de nivel constant sunt şinuoase, versantul fiind crestat cu sãpãturi şi jgheaburi, parcursul se face fãrã ocolişuri, zburând pe o traiectorie racordatã. De asemenea, dacã apar praguri, brâuri, liziere de pãdure, nu se comandã imediat deasupra lor apropierea de versant. În aceste spaţii componenta ascensionalã a vântului este în mod cert scãzutã, în schimb existã turbulenţe majore greu de controlat.

  Dacã în decursul patrulãrii, câştigul de înãlţime ridicã parapanta deasupra liniei de creastã, apare posibilitatea exe-cutãrii unor spirale, cu respectarea unei restricţii foarte importante: -în nici o fazã a spiralei, parapanta nu trebuie sã ajungã în spatele crestei bãtute de vânt. Tehnica executãrii spiralei este urmãtoarea: la înãlţimea de minim 50 m deasupra crestei se comandã o intrare în viraj cãtre vale şi care se menţine larg pe primul sfert (90°), apoi se strânge pentru micşorarea razei şi creşterea vitezei de rotaţie. Când parapantistul ajunge din nou sã vadã valea, lãrgeşte uşor scoţând din înclinaţie pentru a ieşi în faţa crestei şi apreciazã înãlţimea de siguranţã. Spiralarea poate fi continuatã numai dacã înãlţimea a rãmas cel puţin aceeaşi sau a crescut în timpul primei spirale. Dacã spiralarea poate continua, se repetã faze prezentate mai sus.

Greşelile de pilotaj ce pot fi comise în timpul patrulãrii la pantã sunt:

   -se întârzie primul viraj de înscriere dupã decolare, pãrãsind astfel stratul de ascendenţã mare;

   -se zboarã cu vitezã prea mare (fineţe redusã);

   -se zboarã prea încet, existând pericolul angajãrii la micã distanţã de pantã;

   -nu se ţine contraderiva, fiind necesare manevre dese de reajustare a distanţei la pantã;

    -se întârzie cu întoarcerea la capãtul parcursului, ieşind din ascendenţa majorã sau chiar intrând în zona marginalã turbulentã.

În cadrul patrulãrii la pantã nu trebuie depuse eforturi pentru atingerea înãlţimii limitã deasupra crestei. Acest obiectiv devine prioritar numai dacã existã îndoieli în privinţa abordãrii terenului stabilit pentru aterizare sau dacã în tema de zbor, aprobatã de cãtre conducãtorul de zbor înainte de decolare, s-a prevãzut încercarea de a trece în zbor plutit termic. Componenta verticalã a vântului deasupra crestei scade cu înãlţimea, iar spaţiul optim se deplaseazã înspre spatele crestei. Luptând pentru înãlţime, parapantistul se poate trezi purtat în derivã în zona rotoricã. Sã nu se uite cã deasupra crestei vântul este mai intens, iar ieşirea peste creastã cãtre vale, zburând cu vânt de faţã, se face cu o fineţe aparentã redusã.

     

Protecţia zborului

Desfãşurarea activitãţii de zbor cu mai multe parapante simultan, cere respectarea unor reguli de circulaţie, obligatorii pentru toţi. În primul rând, parapantistul trebuie sã fie tot timpul atent la evoluţia celorlalţi zburãtori.

Vederea parapantistului poate cuprinde întreg spaţiul înconjurãtor,  mai puţin partea de deasupra aripii. Pericolul ciocnirii în zbor cu alte parapante este mai mare în zborul plutit la pantã şi în termicã, cât şi în faza de apropiere şi de aterizare.

Regulile obligatorii de circulaţie (trafic) aerian se dau mai jos:

 a.În spaţiul deschis:

 -cel care se apropie din dreapta are prioritate de trecere - cel din stânga trebuie sã degajeze schimbând direcţia fãrã întârziere;

 -cel care este în faţã şi la înãlţime mai micã are prioritate faţã de cel care vine din urmã şi este mai sus;

 -la aterizare are prioritate cel care este mai jos şi mai aproape de punct, ceilalţi trebuie sã degaje la o distanţã de siguranţã;

 -zborul în formaţie, deasupra sau dedesubtul altor parapante nu este permis la o distanţã de 10-15 m (zborul în spatele altei parapante este periclitat de turbioanele induse de capetele de aripã, de aceea trebuie evitat);

-în caz de întâlnire frontalã, ambele parapante vor degaja, fiecare în dreapta direcţiei proprii de parcurs.

  REGULI DE CIRCULAŢIE ÎN SPAŢIU

DESCHIS

 b.În zborul plutit la pantã  evoluţia simultanã a mai multor parapante în spaţiul curentului ascendent portant, impune cunoaşterea şi respectarea cu stricteţe a unor reguli specifice. Parapantele care patruleazã având panta pe partea dreaptã a parcursului se aflã pe , iar parapantele care au panta pe partea stângã sunt pe . În cazul întâlnirii pe parcurs, parapantele pe ruta de dus zboarã fãrã sã schimbe cursul, iar cele de pe ruta de întors, degajeazã pe dreapta, îndepãrtându-se de pantã. Dacã aglomeraţia este mare, ruta de dus se stabileşte mai aproape de pantã, iar ruta de întors, mai departe. Depãşirea lateralã pe ruta de dus este imterzisã! Existã pericolul unor ciocniri frontale. Dacã parapanta din faţã, pe ruta de dus, zboarã prea încet, cel din spate va executa o întoarcere forţatã de 180°.

Depãşirea pe deasupra sau pe dedesubt la depãrtare mai micã de 20 m este interzisã! Parapanta care pãrãseşte ruta de dus efectuând o întoarcere forţatã are prioritate faţã de parapantele de ruta de întoarcere. În faza întoarcerii, distanţa între douã parapante trebuie sã corespundã unui unghi de virare minim de 90°. În caz contrar, cel din spate trebuie sã lãrgeascã virajul pentru distanţare.

În zborul de patrulare la pantã, virajele înclinate peste 45° sunt interzise.

În situaţia patrulãrii la pantã a mai multor tipuri de aeronave fãrã motor (deltaplane, planoare ultrauşoare, planoare, parapante), vor fi respectate în ansamblu regulile de mai sus. Suplimentar, piloţii aeronavelor zburând cu viteze mai mari, vor survola sau vor tãia calea parapantelor la distanţe mici, cunoscându-se efectele aerodinamice periculoase care iau naştere în spatele lor.

Aterizarea în contrapantã

Într-o fazã mai avansatã de pregãtire a parapantistului, parapanta poate fi aterizatã în apropierea locului de decolare sau în alte terenuri aflate pe versanţii bãtuţi de vânt. Fazele aterizãrii în contrapantã sunt urmãtoarele:

 1)-se alege o porţiune de teren în pantã fãrã obstacole şi gropi de preferinţã cu vânt frontal;

 2)-se executã o manevrã de apropiere cu vânt de spate, dinspre vale, la distanţã, cu ruta perpendicularã pe linia de nivel conmstant, cãtre mijlocul terenului ales;

 3)la 4...5m distanţã de teren, se executã comandã de apropiere, paralel cu panta, care este concomitent şi frânare. Fazele îndulcirii şi filãrii sunt eliminate în aceastã manevrã de aterizare. Dacã vântul nu bate perpendicular pe pantã, se va introduce o contraderivã corectoare astfel încât traiectoria în faza frânãrii sã urmeze linia de nivel constant a pantei. Dacã în faza de apropiere se constatã cã, datoritã componentei ascendente a vântului, câştigul de înãlţime ridicã parapanta deasupra terenului ales, se executã din timp o întoarcere şi manevra se repetã de la o înãlţime mai micã.

Greşelile ce pot fi comise sunt:

-viteza insuficientã în zborul de oprire;

-racordarea la pantã comandatã prea departe de teren.

Parapantistul trebuie sã ia în conşiderarea cã, zburând cu vânt de spate, viteza de parcurs cãtre terenul în pantã va rezulta neobişnuit de mare. 

Respectând regulile şi recomandãrile arãtate, aterizarea în contrapante cu înclinaţii pânã la 40° nu prezintã nici un risc pentru parapantiştii avansaţi.

                  

 

5.2. ZBORUL TERMIC

Total diferiţi ca structurã şi formare sunt curenţii ascendenţi termici, curenţi care iau naştere în zilele calme sau cu vânt moderat şi însorit, curenţi pe care îi numim uzual sau .

Pentru parapantişti termica este curentul ascendent cel mai propice, permiţând executarea zborurilor de duratã, de înãlţime şi mai ales de distanţã.

Formarea termicilor sau bulelor termice, cum le mai numim, este generatã de neomogenitatea din punct de vedere termic a suprafeţei solului, fapt care genereazã încãlzirea inegalã a diferitelor suprafeţe. Neomogenitatea termicã constã în cãldura specific diferitã a materialelor şi vegetaţiei care formeazã suprastructura solului. Astfel lanurile de grâu copt, stâncile, nisipul plajelor se încãlzesc (ziua) mai tare decât suprafeţele de apã sau împãdurite.

Efectul radiaţiilor asupra întinderilor expuse la soare, duce prin acumulare termicã la o creştere de temperaturã, preluatã şi de cãtre stratul de aer în contact.

Încãlzirea solului şi a corpurilor expuse la soare se face mai repede decât umiditatea  lor este scãzutã şi nu au luciu. Întinderile de apã, vegetaţia verde, pãdurile se încãlzesc mult mai lent decât lanurile de grâu copt, iarba uscatã, arãtura veche, piatra şi nisipul uscat, aşezãrile omeneşti (curţi, case) etc. Ca urmare, şi aerul învecinat va ajunge mai cald în anumite locuri decât în altele. Se formeazã astfel imense de aer cu temperatura mai ridicatã decât valoarea medie momentanã. Se ştie cã densitatea aerului scade cu creşterea temperaturii şi de aceea masele de aer încãlzit nu se mai aflã în echilibru faţã de aerul rãcoros cu care se învecineazã. Dezechilibrul creşte cu diferenţa de temperaturã. La cea mai micã adiere sau la trecerea unui vehicul, se produce o a mişcãrii rezervorului de aer cald în sus. Diferenţa de temperaturã suficientã pentru declanşarea acestui mecanism poate fi de numai 4...5°C. Ia astfel naştere un vânt local, un curent termic, în care un mare volum de aer încãlzit se ridicã în sus. Durata mişcãrii continuã pânã ce rezervorul de aer cald se goleşte. La sol, în locul aerului aerului cald intrã pe laturi aerul mai rãcoros din împrejurimi. Începe dupã aceea un nou ciclu de acumulare şi fenomenul se repetã periodic.

Aerul cald, pe mãsurã ce se ridicã, se destinde şi se rãceşte adiabatic. La o anumitã înãlţime numitã plafon, umezeala din aer condenseazã şi ca urmare formeazã un nor izolat, care creşte şi se consolideazã pe mãsurã ce noi şi noi cantitãţi de vapori de apã urcã în coloana termicã. În mod firesc, în jurul coloanei ascendente, aerul mai rece dislocat, se va mişca în jos, formând curenţi descendenţi. Între coloana ascendentã şi curenţii descendenţi se formeazã un strat de forfecare, foarte turbulent. Dacã mediul atmosferic în care se desfãşoarã fenomenul termic este purtat de vânt, coloana termicã se înclinã şi norul mar-când capãtul de sus al coloanei nu se mai produce la verticala rezervorului termic, ci deplasat sub vânt.

   

Fazele unui ciclu de transport atmosferic prin convecţie termicã

Declanşarea termicii pune în mişcare aerul cald în sus, cu o vitezã de urcare de mai mulţi m/s. În timp scurt, curentul ascendent atinge plafonul şi începe . Curentul termic goleşte treptat aerul cald  din rezervorul de la sol; norul se dezvoltã şi se consolideazã.

Dupã golirea rezervorului, curentul se întrerupe şi coloanei termice se înalţã generând în urmã turbulenţe puternice.

  Norul atinge maxima sa dezvoltare. Dupã epuizarea coloanei începe dezagregarea şi mai apoi dispariţia formaţiunii noroase, în timp ce la sol procesul de acumulare genereazã o nouã masã de curent termic.

  Dacã rezervorul termic de la sol are o întindere mai micã, la scurt timp dupã declanşare sursa caldã se epuizeazã şi practic, nu se formeazã o coloanã termicã de duratã. În acest caz, aerul cald se înalţã ca un balon invizibil dând naştere unui curent ascendent de scurtã duratã, numit . De asemenea, sursa termicã se aflã în coasta unui deal, în panta bãtutã de vânt, declanşãrile se produc prea des şi termica pulseazã în briza de vale.

Tactica zborului termic

        

Parapantistul foloseşte la maximum energia acestor curenţi termici verticali, detectându-i cât mai mult timp în ei, pe o traiectorie în formã de spiralã.

La prima vedere acest lucru este foarte simplu, dar dacã ne gândim la faptul cã aceste cãmine termice sunt invizibile, deci parapantistul nu poate şti unde intrã sau iese din ele, lucrurile se complicã. Exploatarea eficientã a cãminelor termice se face pilotând parapanta în zbor spiralat, întrcât aceste cãmine au, în general o secţiune circularã şi un diametru relativ îngust.În zborul termic atenţia parapantistului este concentratã asupra detectãrii drumurilor ascunse ale oceanului aerian.

Nu trebuie sã uitãm cã parapanta executã întotdeauna zborul în pantã de coborâre, chiar dacã faţã de sol el câştigã înãlţime. Deci parapanta aflatã în bula termicã este antrenatã în sus, dar totuşi, faţã de masa de aer ea coboarã, pânã când iese din partea de jos a bulei termice, deci ascendenţa se terminã. Parapantistul ca sã-şi poatã continua zborul, va trebui sã caute un alt cãmin termic, pentru ca spiralând în el, sã câştige înãlţime, însã pânã când descoperã noul cãmin pierde încontinuu din înãlţime, cu atât mai mult cu cât între ascendenţe, aerul mai rece de la înãlţime coboarã ca sã ia locul aerului cald care urcã în cãminele termice, deci formeazã zone de descendenţã, care, de obicei, au valori mai mari decât ascendenţele.

Deseori, dacã valoarea cãminului termic este în jur de 3-4 m/s, valoarea descendenţelor ajunge la 4-6 m/s. Aceste descendenţe trebuiesc strãbãtute, pe cât posibil, cu vitezã şi vântul în spate, în timp cât mai scurt (deci înfundare minimã) pentru a se pierde cât mai puţin înãlţimea.

Dar sã urmãrim mai departe drumul bulei termice pãrãsite de cãtre parapantist.

Cãminul termic antreneazã parapanta în înãlţime, dar aceasta se apropie încontinuu de parte inferioarã a bulei termice.

 Datoritã urcãrii, în consecinţã a scãderii de presiune, bula termicã se destinde, deci suferã o detentã, în urma cãreia temperatura scade, deci şi capacitatea de a menţine apa în stare de vapori scade, umezeala relativã a aerului creşte. În urma acestui fapt, vaporii de apã se condenseazã, formând nori de o formã specificã numiţi nori cumulus.

În zilele însorite, cãminele termice sunt încoronate de câte un astfel de nor, de un alb strãlucitor, în formã de pãmãtuf.

Dar odatã cu condensarea vaporilor de apã se produce o degajare de cãldurã şi anume cãldura latentã de evaporare (cunoaştem fenomenul din fizicã), degajare care face sã creascã brusc temperatura masei de aer în urcare, majorând diferenţa de temperaturã dintre bula de aer şi aerul înconjurãtor, generând accelerarea mişcãrii de urcare.

       Dupã cum am vãzut, zborul de distanţã cu parapanta se efectueazã prin spiralãri în cãmine termice pentru câştig de înãlţime, dupã care se pleacã pe traiectul de urmat, în cãutarea unui alt cãmin în care sã se recâştige înãlţimea pierdutã în timpul saltului, repetând aceste manevre, pânã la sosirea la ţel.

Sarcina parapantistului este mult îngreuiatã atunci când aerul atmosferic este foarte uscat, pentru cã nu se formeazã nori de tip cumulus în partea superioarã a cãminelor termice, deci termica este invizibilã, în termeni de specialitate termicã uscatã, dar cu o pregãtire şi antrenament corespunzãtor, se pot gãsi cãminele ascendente pe drumurile invizibile ale oceanului aerian.

Evoluând cu parapanta la o înãlţime mai mare de 50 m, pãtrunderea într-o coloanã termicã oferã posibilitatea efectuãrii unui zbor plutit cu câştig de înãlţime. Exerciţiul se considerã oportun dacã parapantistul este capabil sã execute viraje şi sã spiraleze corect şi dacã este bine pregãtit din punct de vedere teoretic.

Fazele unui zbor termic sunt:

1) cãutarea termicii;

2) centrarea în termicã;

3) menţinerea în coloana termicã;

4) ieşirea din termicã pentru a trece într-o altã coloanã ascendentã.

Cãutarea termicii începe cu alegerea potrivitã a locului de decolare din deal. O pantã înierbatã, cu o diferenţã de nivel mai mare de 100 m, cu deschidere spre sud, având culturi cerealiere coapte în vale, genereazã în mod sigur condiţii de zbor termic. Parapantistul va urmãri din locul de decolare semnele declanşãrii termice în dreptul sursei calde, jos în vale, pentru a decola la momentul oportun. Este de dorit ca parapanta sã fie în zbor în momentul când declanşarea ajunge la cota locului de start. Vântul pe pantã se va intensifica subit şi parapanta va urca împreunã cu unda termicã. Pânã la depãşirea crestei se aplicã tehnica zborului la pantã, dupã care se executã spirale. În cazul zborurilor din munţi, cu decolãri de la înãlţimi de mai multe sute de metri, termica se cautã deasupra terenurilor generatoare de aer cald. De multe ori, în coloana termicã spiraleazã pãsãri rãpitoare pentru a-şi economisi energia în cãutarea hranei zilnice. De asemenea, nori albi izolaţi ce se consolideazã şi se dezvoltã pe bolta cerului albastru sunt semne certe ale activitãţii termice în acele locuri.

Aşader, semnele indicatoare sunt: natura şi calitatea solului, comportamentul pãsãrilor şi formarea norilor (cumulizare). Semnele apropierii de coloanã termicã sunt:

  -o înfundare mai accentuatã datoritã trecerii prin curenţii descendenţi;

  -traversarea prin zona turbulentã a învelişului coloanei ascendente şi în sfârşit semnalizarea intrãrii în ascendenţã. Modul adecvat de constatare a descendenţei sau ascendenţei parapantei este urmãrirea unui variometru. Dacã acesta lipseşte, parapantistul interpreteazã senzaţiile ce însoţesc acceleraţiile pe verticalã:

  -la intrarea în descendenţã, greutatea aparentã a corpului se micşoreazã;

  -la intrarea în ascendenţã, greutatea corpului în aparenţã se mãreşte.

  Pãtrunderea în ascendenţã mai este semnalizatã de :

   -o creştere a vitezei de zbor;

   -se modificã sunetul suspentajului;

   -se simt mişcãri de translaţie în plan orizontal, scuturãturi, acceleraţii.

Traversarea zonei descendente se face cu o vitezã de zbor mãritã. În momentul sesizãrii ascendenţei în termicã, viteza de zbor se regleazã la valoarea optimã.

Evoluţia cu maximã eficienţã în curentul ascendent se face în spirale, având centrul în miezul coloanei termice. Viteza ascensionalã în coloanã termicã este maximã în centru - numit miez - şi scade spre margini; stratul limitã are ascendenţã nulã.

Miezul poate fi considerat cilindric, cu o razã de 17 m, în care aerul urcã cu peste 4,5 m/s. Progresiv, viteza ascensionalã se micşoreazã dacã ne îndepãrtãm de miez. Parapantistul trebuie sã menţinã parapanta în interiorul cercului.

Un variometru (vario-altimetru) va indica în coloana ascendentã viteza de urcare. Trebuie menţionatã o caracteristicã a curentului ascendent termic, şi anume cã diametrul coloanei se mãreşte cu înãlţimea; coloana se dilatã.  Dupã depãşirea curenţilor descendenţi şi a strãpungerii stratului de forfecare, urmeazã pãtrunderea în coloana termicã. Existã douã posibilitãţi: intrarea se face aproape radial cãtre miez, sau dezaxat, mai cãtre marginea coloanei.  Intrarea radialã, optimalã, este însoţitã de mai multe semne: bordul de atac se ridicã, viteza creşte, direcţia de zbor se menţine uşor, parapanta nu tinde sã se încline lateral. Indicaţia variometrului începe sã creascã cu o anumitã întârziere inerentã. Faza care urmeazã se numeşte centrare în termicã.

Menţinerea în termicã constã în reglarea continuã a razei de virare, pentru a obţine o vitezã de urcare cât mai neschimbatã, la o valoare cât mai ridicatã. La prima vedere, strângerea spiralei asigurã creşterea vitezei de urcare. Zborul în viraje înclinate însã, reduce fineţea de planare şi viteza de înfundare creşte. Spiralând înclinat în miezul termicii. Dacã termica este viguroasã, într-un timp scurt se poate atinge înãlţimea maximã admisibilã, cu 100m sub plafonul de condensare. În mod obişnuit la şes, plafonul se şitueazã la 1200-2000m faţã de sol.

Recapitulând cele arãtate, se poate deduce o regulã simplã a centrãrii în termicã: în timpul spiralãrii virajul trebuie strâns când variometrul şi trebuie lãrgit când variometrul .

Dacã parapantistul intenţioneazã sã pãrãseascã ascendenţa pentru a cãuta alta mai puternicã sau pentru cã vântul transportã coloana ascendentã îndepãrtând-o de terenul de zbor, nu are decât sã stabileascã reperele direcţiei de urmat şi apoi sã scoatã din viraj parapanta la momentul potrivit. Ieşirea din coloana ascendentã este semnalizatã de turbulenţe şi de un mediu descendent, cauzând o pierdere rapidã de înãlţime.

Protecţia zborului termic

În privinţa securitãţii evoluţiei în zborul termic trebuie luate în consideraţie mai multe aspecte - urmãrirea şi controlul reperelor pentru a putea cunoaşte în fiecare moment poziţia în raport cu terenul de zbor;

   -aprecierea limitelor în spaţiu de unde terenul de aterizare mai poate fi atins în zbor planat, în conformitate cu tema de zbor;

   -cunoaşterea regulilor de circulaţie în zbor termic;

   -dotarea şi cunoaşterea echipamentului de salvare;

   -evitarea pãtrunderii în nori;

   -coborârea şi aterizarea la apariţia norilor de furtunã (Cumulonimbus).

    Aprecierea limitelor în spaţiu pentru atingerea terenului de aterizare în zbor, se face ţinând cont de : -înãlţimea de zbor, fineţea de planare a parapantei, direcţia şi viteza vântului. Explicaţiile se referã la figura urmãtoare:

         În atmosferã calmã, terenul de aterizare poate fi atins din orice punct aflat în interiorul conului sprijinit cu vârful în punctul de aterizare, cu o înãlţime H, egalã cu altitudinea plafonului de condensare şi un diametru de 2R_max=f  _medie H se obţine raza bazei conului. De exemplu dacã o parapantã cu f_medie=8*1500=12Km. Din orice direcţie, de la înãlţimea plafonului, parapanta va putea terenul de aterizare dacã nu se aflã mai departe de R_max..La o înãlţime mai micã decât H, distanţa maximã de siguranţã va fi mai micã decât R_max.. Condiţia este ca parapanta sã se afle în interiorul conului H,2R_max.  Dacã bate vântul, conul se înclinã. Cât e vânt, distanţa se mãreşte deoarece întoarcerea la terenul de aterizare se face cu vânt din spate:

În ceea ce priveşte regulile de circulaţie în zborul termic s-a stabilit ca:

 -într-o coloanã termicã, toate parapantele sã spiraleze în acelaşi sens, impus de evoluţia acelei parapante care a pãtruns prima în coloana ascendentã;

 -intervalul între douã parapante spiralând la aceeaşi altitudine, este de minim un sfert de turã (90°);

 -prioritatea sã fie acordatã mijlocului de zbor care zboarã mai încet;

 -fiecare parapantist sã vegheze în raza vizualã proprie şi sã evite coliziunea cu parapantele aflate dedesubt (parapantiştii respectivi nu pot vedea prin aripã ce se aflã deasupra).

Paraşuta de salvare, special conceputã pentru parapante este obligatorie în zborurile peste 150 m înãlţime şi în orice caz în zborul termic.